Subterfugiul tăcerii


Am vrut de curând să simt mirosul de toamnă dincolo de vitrina unui restaurant din centrul vechi al Capitalei. Imagini surprinse acolo au născut istoria de mai jos.

A intrat val vârtej în restaurantul pe jumătate plin. S-a uitat în jur, a zâmbit, după care s-a așezat pe un scaun, fără ca măcar să își scoată paltonul. Abia peste câteva minute a început să tragă în jos de mănuși. Părea cunoscută pentru cei de acolo, pentru că fără să o mai întrebe ce vrea, i-au adus ciocolată caldă și un fursec.

Abia atunci s-a ridicat și a început să desfacă din nasturii paltonului negru. O cămașă albastră, cu un pulover lila deasupra, îi încadrau cromatic părul blond și ochii căprui. Apoi a scos telefonul și a început să-l butoneze încruntată. Din când în când ducea un deget la gură, ca și cum o lume întreagă ar fi strigat prin display, iar ea căuta să mențină liniștea, controlul, dincolo de ceea ce doar ea putea să simtă, sau să vadă.

N-a trecut multă vreme până când pe scaunul din fața ei s-a așezat un bărbat. Părea preocupat. Și flămând. Discuțiile celor doi nu mi le-amintesc. Rețin însă figurile lor. Mai mereu surprinsă, mai mereu zâmbind, iar lumânarea de pe masă părea că se reflectă și în ochii ei. Iar el, el își întindea zâmbetul în colț de gură, ca și cum treceau minute menite să constate ieșirea din tipar, un conflict intern de natură să producă un dezechilibru serios.

Apoi l-am auzit. Vorbea despre curajul unei dedicări nejustificate, poate despre un soi de patriotism sau poate chiar din contra, despre șansa pe care dezlegarea de responsabilitățile curente i-ar da-o dincolo de granițe. M-am oprit din a-i analiza și m-am întors în viața mea. Nu pentru multă vreme însă. Părea ciudat.

Privirea mi-a căzut pe mâna ei, aflată de curând în mâna lui. De data asta ochii lui erau întrebători, iar ea…ea-și aștepta momentul. Fără prea multe ezitări însă, o vedeam cum își mișcă buzele, nebănuit de sigură pe ceea ce rostea. M-am chinuit să aud finalul. ”Deci vreau, da, vreau. Dar tu, tu vrei?” – îndoiala din întrebarea ei a trădat o interesantă lipsă de cunoaștere. Aș fi judecat-o aspru. Asta dacă nu m-aș fi pus pe mine-n locul ei, poate în alte vremuri, poate în alte circumstanțe.

Seara a continuat normal. Am încercat să mă bucur de zumzetul relaxant al discuțiilor din jurul meu. Gândul îmi era însă la naivitatea acelei figuri aflată în așteptarea unui răspuns care parcă ar fi trebuit să îi confirme voința. Dar n-a venit, cel puțin nu în acea seara și cred eu…nici mai târziu.

E aproape noapte, iar eu simt nevoia să scriu. Mă tot gândesc la subterfugiul tăcerii și la felul în care ceva mai apăsat, cineva a ridicat o întrebare. Fără un răspuns, fie el obținut prin orice metode democratice, întrebarea a rămas suspendată.

Delia F.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Subterfugiul tăcerii&8221;

  1. De ce să vrei să fii în locul oricui altcuiva? De ce în locul ei? Eu mi-am învăţat o lecţie.. Niciodată nu pot şi nici nu vreau să fiu în locul altcuiva.. Locul meu, e în locul meu.. De ce aş fi în alt loc?

  2. Da, voi fi în locul altcuiva atunci când nu voi mai avea loc în locul meu. Până atunci, ce rost ar avea măcar să-mi imaginez?

  3. Bun revenit:) Nu e despre a fi, ci despre a nu fi, in conditiile in care am fost. Alambicat, in propriul stil:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s