Că noi avem și leagăn și mormânt


Să vorbești despre demnitate și onoare națională în 2012 e ca și cum ai mânca shaorma vegetală. Să scrii despre o țară cu eroi e inutil și nepotrivit. Adică, Ina și O-Zone nu ne reprezintă?

Înfine. M-am auto – intervievat de dimineață, ca pe un bătrân aflat pe prispa unei case fără de pisici cu coada-n vânt. Vă simțiți trădat cumva? Da, m-am simțit și mă simt.

Zilele astea mi-am dat o întâlnire, o reîntâlnire. Cu propria istorie, cu partea aia mai…glorioasă a istoriei naționale. O prostie.

Show-ul pe care-l mâncăm zilnic se traduce prin multă strălucire și parfumuri branduite. Nu de alta, dar dacă ar fi lumină naturală am apuca să vedem mizeria și poate să simțim duhoarea zilelor de uitare pe care le trăim.

O manea continuă și cumplită, care surpă istoria pe care ne-o scriem uneori ca nenorociții care mânjesc pereții toaletelor din gări cu propriile fecale.

Ne-am învățat cu tricolorul, atât de mult încât în semn de mândrie națională ne arătăm chiloții. În timp ce alții îndurau mizerii, frici, războaie și-și făceau din moarte camarad, noi ne prăbușim sub profunde dovezi de respect ascunse zilnic sub o demnitate cârpită.

În tot acest timp strângem din dinți și fără să ne mai auzim glasurile urlăm pe interior că…e vremea mea.

Și ce dacă?

Ne-am exila clasa politică în Siberia, dar ne temem că rămânem fără conducători și noi nu vrem anarhie. Suntem pioși și democratici. Halal.

Ne-am săturat să păstrăm tacerea, dar ne sperie orice glas care se aude din Jilava sau din alte colțuri ceva mai europenizate.

Unii spun că se fac frate cu dracu până trec puntea, de alții cred că s-a săturat și încornoratu, lungă punte frate române!

Băsescu e chior, Antonescu e paiață, Ponta e plagiator, MRU n-are priză la public, partidele n-au comunicatori, parlamentul e plin de lichele, jurnaliștii sunt nepregătiți, trusturile de presă sunt politizate.

Pâinea e scumpă, laptele e acru, pastilele nu-s compensate, iarba e uscată și ploaia vine după ce mi-am spălat mașina.

Și de ce scriu? Că e penibil să mă simt mâhnită în secolul ăsta, de-aia. Că vreau mai mult de la mine și de la alți câțiva diplomați care se vor speria citindu-mi rândurile neobișnuit de acide. De-aia încă mai scriu.

Că nu-i suficient să nu mai vrem, că trebuie să avem și o linie de la care să spunem: vreau, cred, pot, e vremea mea. Și să fie. Chiar dacă-i cod roșu de vânt, furtună, caniculă, ger, chiar dacă BNR nu intervine pe piață și nu vinde euro și chiar dacă la Palatul Victoria sau Cotroceni șed niște imbecili (IMBECÍL, -Ă s.m. și f., adj. (Om) slab de minte, cu capacități mintale foarte reduse).

Și mai am un vis naiv. Trezi-ne-am Românie, că din leagăn țara asta ne devine mormânt.

 

Delia Filip

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s