Dincolo de ușile de la R3


Ultima dată când am urcat acolo era vară. Cele trei etaje mi se păreau mult prea mult pentru încărcătura mea sufletească. Mergeam la un examen, dar înainte de asta mă întâlnisem cu cineva să îi dau ultimele lucruri care-mi aminteau de trecut, câteva stick-uri, o cămașă și…o cravată. M-am dezlipit cu greu de ele și am urcat să-mi dau examenul despre care urma să aflu că se…anulase.

Astăzi însă am urcat cu emoții. La fiecare etaj m-am gândit că există și varianta în care să cobor și să fug, iar asta nu avea nicio treabă cu trecutul. Iar dacă în urmă cu un an m-am lovit de o sală cu 20 de studenți gălăgioși, de data asta liniștea celor 200 de studenți, absolvenți și profesori mi-a dat de înțeles că am ajuns în locul în care trebuia să fiu.

Florile erau întinse pe catedrele antice din față, profesorii erau așezați printre tineri, aveam parte doar de șușoteli. Deși e încă primăvară, nicio ținută nu mi-a atras atenția, ca în alte vremuri, de mult apuse. Predomina negrul, iar asta m-a făcut să-mi amintesc de ce sunt acolo. Ciudat, dar pentru zâmbetul Laviniei.

Lavinia știa să zâmbească. Intrigant de bună în ceea ce făcea, era imposibil să vorbești cu ea despre un film și să nu-ți spună că ideea mai trebuia…explorată. Greșelile de montaj erau atât de vizibile și de greu de iertat încât un film bun pentru mine devenea banal pentru ea.

Când l-a văzut pe Tuș, cel mai prăpădit iepure vândut de niște tanti din fața Universității, n-a mai vrut să plece fără el. Așa că l-am cumpărat pe Tuș, un iepure alb și zăpăcit. Ne-a cam ros mânecile și eșarfele în ziua aia, dar a meritat.

Am filmat împreună câteva scurt-metraje la Universitatea MediaPro și ne-am prăpădit de râs fiind și actori și regizori. Dar ultimul an mi-e cam șters din memorie. Vorbeam doar când una dintre noi avea job-uri pentru prieteni. Așa mai trimiteam câte un novice pe la nu știu ce agenție, sau ne mai ajutam amicii să o ia din loc pentru o perioadă.

Azi dimineață am primit un telefon. Mi-au spus că a murit. M-am uitat minute în șir la resuscitarea ei, sperând că la fel ca în alte filme, ea se va ridica de pe șosea și-mi va zâmbi. Dar filmul meu era prost, pentru că ea nu s-a ridicat de acolo. Seara asta însă, în mijlocul vechilor colegi și a triștilor profesori, mi-am reamintit un lucru. Lavinia nu a plecat nicăieri, Lavinia încă știe să zâmbească.

Pe curând prietenă dragă, ne vom revedea…

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Dincolo de ușile de la R3&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s