Despre oameni


Nea Vasile

Când l-am văzut am zâmbit larg. Eram în Cora iar realitatea este că asta ne-a făcut posibilă comunicarea – un zâmbet. Stătea cu capul băgat între umeri, un om gras – am gândit eu atunci, îi vedeam cu greu micile căști înfipte în urechi. Se ascundea parcă, în spatele unei tonete Bingo, mestecând zgomotos o gumă. Era încruntat, asculta cu interes știrile probabil. Când și-a dat seama că zâmbeam de imaginea a ceea ce era el, și-a scos căștile din urechi și neobișnuit cu liniștea din hipermarket a strigat:

Nu mai am de muncă domniță!

Ca și cum totul depindea de mine în acel timp astral, m-am îndreptat spre el. Nu aveam soluții, așa că am tăcut. Iar nea Vasile a continuat:

Am fost electrician, mă duc pe cins’cinci de ani. M-au dat afară, cică fac restructurări. Și uite-mă, ditamai boul de om, vând bilele la Bingo. Da’ nu mi-e rușine domniță! Mi-e rușine să nu muncesc. Cine nu vrea nu muncește. Da’  mi-e penibil domniță dragă, că aș putea să muncesc ceva puternic, nu așa. Tu râzi de mine, așa-i?

Îl priveam cum se fâsticea în cuvinte, în timp ce agita degetele lui groase. I-am aprobat munca și n-am apucat să spun prea multe că și-a continuat discursul:

Am două fete frumoase. Studente amândouă. Vor și ele un suc, o alună. Trebuie să muncesc.

Și uite-așa mă uitam cum omul se încuraja să fie om. Să fie om cu el, să fie om cu familia lui. Discuția noastră a continuat, dar am rămas cu imaginea unui om de onoare, mândru că muncește și rușinat de eșecul masculin. Ar  fi vrut să aibă mai mult, nu pentru el, să ofere, să ofere și el ceva fetelor lui frumoase.

Domnul Dan

Mă clătinam de pe un picior pe celălalt. Eram în metrou, era cald și simteam nu doar tranpirația mea, ci și a armatei de oameni de pe lângă mine. Apoi l-am văzut. Era chiar lângă mine. Scria un sms. La vreo 60 de ani, scria greu și mi-am ținut respirația câteva secunde încercând să intuiesc cuvintele pe care le scrie.

Mă…Mă gă..Mă gândesc… „Mă gândesc la tine iubito” și pafff, mintea mea deja l-a catalogat. Nenea ăsta are amantă. Dar el continua să scrie. ” Mă gândesc la tine iubito. Ce bine e când ne iubim și dăruim”.

Și m-a prins. M-a prins holbându-mă în mesajul lui chinuit. S-a uitat în ochii mei. Atunci am înteles nu că e bătrân, ci că e bătrân în dragoste pentru că ce mi-a zis m-a făcut să regret tot ce am gândit până atunci. Îl priveam cu ochii goi și nu îndrăzneam nici să zâmbesc. În jurul nostru s-a făcut liniște. Oamenii ascultau și suflarea noastră. Domnul Dan avea o cămașă bleu cu alb și jeans, cea mai deschisă nuanță. Avea o geantă veche, prăfuită pe care o ținea pe genunchi în timp ce degetele butucănoase se chinuiau pe tastele atât de mici.

A plecat, a murit – a spus el în timp ce din geantă a scos un alt telefon, la fel de vechi și de mare ca celălalt – un telefon pe ecranul căruia se vedeau flash-urile unui sms primit. A murit acum patru luni, iubita mea soție, dar îi tot scriu mesaje că mi-e tare de dor de ea.

Aveam ochii în lacrimi, eu și oamenii de lângă mine. Doar el avea bucurie în privire.  M-au uitat întrebător la hainele lui și am primit răspuns.

Mi-a spus să îmi port albul. Să n-o plâng, să nu merg după ea – îmi vorbea senin și-mi arăta că pe mobilul moartei erau zeci de mesaje de dragoste. O mai sun, i-a făcut nepoata mea mesaj de-ăla cu voce. Mi-e dor s-o mai aud și o mai sun.

Părea rupt din film. Un om cu sufletul așa frumos, un om așa de pur. Și parcă ne-am rupt toți de realitate și priveam spre boturile pantofilor, de parcă pantofii ne-ar fi vorbit ceva despre sufletul nostru. Și nu vorbeau! Era tăcere și ne sufocam toți în ea. Domnul Dan a continuat să scrie mesajul.

Vreau să fiu din nou cu tine.

Oamenii se uitau la noi doi. Doi străini, iar omul cu suflet alb vorbea cu mine, străină de suflet, vorbea de parcă timpul avea răbdare cu noi, oamenii. A continuat să-mi povestească dorul inimii lui. Mi-a întins o ciocolată topită și veche. Am refuzat, apoi mi-am servit pătrățelul de viață. Voia să mă îndulcească, dar de cât zahăr era nevoie ca să ajung la dulceața inimii lui? Mi-a fost greu să-mi găsesc stația de metrou. I-am urat o viață frumoasă, deși știu, știu că în curând, va fi mort după ea, după iubita lui. Și așa am întâlnit încă un om cu suflet frumos și mi-am dat seama că mi-e dor de oameni. Aveam încă uimirea și surpriza în ochi când am urcat pe scări spre ieșirea de metrou, unde mă aștepta Timotei, iar primele cuvinte mi-au fost izvorâte din frumusețea acelui suflet:

Am cunoscut doi oameni, doi oameni frumoși.

Aveam în gât emoția unei cunoașteri fulger, dar acei oameni și-au turnat inima în fața unui zâmbet, schimbându-mi zâmbetul într-o inimă.

Delia Filip

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Despre oameni&8221;

  1. tara asta a noastra incepe sa prinda un contur din ce in mai macabru…. fiecare zi care trece este din ce in ce mai neagra si mai rece.

  2. 🙂 Nu vad asta Enos. Eu vad ca fiecare zi care trece e mai calda si mai alba. Si asta pentru ca mai sunt romani care traiesc altfel, romani care refuza sa joace pe muzica crizei. O atitudine pozitiva nu e prosteasca ci este necesara. Media minte, politica minte, noi mintim – lumea ne crede. Dar mai sunt acei romani, care-si mai pun intrebari. Pentru romanii aia eu spun ca tara noastra nu e macabra! Reciteste articolul si bucura-te de oamenii frumosi:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s